„Ideea unei ființe supreme dotate cu nemărginită putere, bunătate şi inteligenţă, care ne-a creat și de care depindem, și ideea despre noi înșine, ca fiinţe inteligente și raţionale, aceste idei, doar înţelese de mintea noastră, examinate pas cu pas, cum se cuvine, cred că ne-ar putea furniza fundamentele îndatoririlor noastre și reguli de conduită care ar putea aşeza morala printre știinţele susceptibile de a fi demonstrate . Nu mă îndoiesc că, din premise evidente prin ele însele, am putea afla adevărata natură a binelui și a răului prin deducţii necesare și tot atât de incontestabile ca și cele matematice, dacă ne-am dedica studiului moralei cu aceeași nepărtinire și atenţie, cum facem și cu celelalte știinţe. Este sigur că se pot percepe relaţii și în alte moduri, tot atât de bine ca și cu privire la număr și întindere; și nu văd de ce nu ar fi şi ele susceptibile de demonstraţie, dacă li s-ar aplica metoda potrivită pentru a examina și număra acordul sau dezacordul lor. „Unde nu există proprietate, nu există nedreptate” este o propoziţie tot atât de certă ca orice demonstraţie din Euclid; căci ideea de proprietate fiind un drept la ceva, iar ideea numită „nedreptate” însemnând cotropirea și violarea acestui drept, este evident că, aceste idei fiind astfel stabilite și numite, eu pot cunoaște tot atât de cert că această propoziţie este adevărată, după cum cunosc că un triunghi are trei unghiuri egale cu două unghiuri drepte.”

„A te abține reciproc de la practicarea ofensei, a violenței, a jafului, a recunoaște voinţa semenului ca fiind egală cu a ta, acestea pot deveni, într-un sens general, reguli de bună-cuviință între indivizi, în caz că există condițiile necesare pentru aceasta (şi anume, o reală asemănare a puterilor și a criteriilor indivizilor, precum şi apartenența lor comună la unul și același corp social). Însă, din momentul în care s-ar încerca extinderea acestui principiu, mergându-se chiar până la considerarea ei ca principiu fundamental al societății, ea s-ar arăta, pe dată, în adevărata ei lumină: aceea de voinţă de negare a vieţii de principiu al descompunerii și al decăderii. În acest domeniu, trebuie să pătrundem temeinic până în străfunduri și să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viaţa însăși este, în esenţă, sustragere, rănire, biruinţă asupra celui străin și asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunerea cu forţa a formelor proprii, asimilare sau, cel puţin și în cel mai blând caz, exploatare - dar la ce bun să întrebuinţăm mereu aceste cuvinte în care s-a întipărit din vremuri străvechi un sens defăimător? Chiar și corpul în interiorul căruia, după cum s-a presupus mai sus, indivizii se tratează ca egali - aceasta se întâmplă în toate aristocraţiile sănătoase -, acest corp este obligat el însuşi, în caz că e un corp viu și nu unul muribund, să întreprindă, împotriva celorlalte corpuri, fapte de la care indivizii care îl alcătuiesc se abţin reciproc; el va trebui să fie întruchiparea voinţei de putere, el va dori să crească, să se extindă, să acapareze, să dobândească preponderența - și aceasta nu pe temeiul vreunei moralităţi sau imoralităţi oarecare, ci din cauză că el trăieşte şi pentru că viața este tocmai voinţă de putere. [...] „Exploatarea” aparţine nu unei societăţi corupte sau imperfecte și primitive, ea aparţine esenței vieţii, ca funcţiune organică fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zise, cea care e însăși voinţa de a trăi. - Presupunând că, in teorie, acestea ar fi o inovație, în realitate, ele constituie, de fapt, factorul primordial al întregii istorii: să fim măcar atât de cinstiţi ca s-o recunoaștem!”

„Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neştiinţă, oamenii au găsit cu cale, spre a fi fericiţi, să nu se mai gândească la aceste lucruri – este tot ce au putut inventa ei, pentru a se mângâia de atâtea rele. [...] Toţi oamenii doresc să fie fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-l face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este dorinţa în care se află amândoi, însoţită de vederi diferite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i, de când lumea, motivul tuturor acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură. Şi, cu toate acestea, de un număr mare de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la acest punct la care toţi tind continuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi, nobili şi oameni de rând, bătrâni şi tineri, tari şi slabi, savanţi şi ignoranţi, sănătoşi şi bolnavi; din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele şi condiţiile. O încercare atât de lungă, atât de continuă şi de uniformă ar trebui să ne convingă cu adevărat despre neputinţa în care suntem, de a ajunge la fericire prin sforţările noastre proprii [...].”

„Ceea ce pare straniu la om este faptul că nu există nimic în natură, care să nu fie în stare de a ţine loc de scop şi în care el să nu caute fericirea [...]. Unii au căutat fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi.

Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim filosofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una dintre ele. Cei ce s-au apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca binele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în niciunul dintre lucrurile particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are, decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fie în aşa fel, încât toţi să-l poată poseda în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie, şi nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar nu l-au putut găsi; şi, în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice. Instinctul ne spune că trebuie să căutăm fericirea noastră în noi. Pasiunile ne împing în afară, chiar când lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc. Lucrurile din afara noastră ne ispitesc de multe ori şi ne cheamă când nici nu ne gândim la ele. Aşa că, filosofii zadarnic vor spune: Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia . Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred sunt cei mai goi şi mai nătărăi. Căci ce este mai ridicol şi mai în van decât ceea ce spun stoicii? Ceilalţi spun: Ieşiţi în afară; căutaţi fericirea în divertisment. Şi nici asta nu-i adevărat; vin bolile. Războiul lăuntric al raţiunii împotriva pasiunilor a făcut ca acei care au voit să aibă pacea să se împartă în două secte. Unii au voit să renunţe la pasiuni şi să devină dumnezei; ceilalţi au voit să renunţe la raţiune şi să devină vite. Dar nici unii, nici ceilalţi n-au putut-o face; şi raţiunea rămâne totdeauna în picioare, acuzând nimicnicia şi nedreptatea pasiunilor care tulbură odihna celor ce li se abandonează; şi pasiunile sunt totdeauna vii, chiar şi în sufletul care face efortul de a renunţa la ele. [...] În ceea ce priveşte dovezile, suntem neputincioşi [...]. Căutăm adevărul, dar nu găsim decât incertitudine. Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea, însă nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire. [...] Fericirea nu e nici în afara noastră, nici în noi, ci în Dumnezeu, fie că-i din afară, fie că-i din noi.”

„Socrate : Numai că ,minunatul meu Simmias, tare mă tem că, pentru obținerea virtuții, nu acesta este schimbul cel cinstit, să dai plăceri pentru plăceri, dureri pentru dureri, o teamă pentru altă teamă, una mai mare în schimbul uneia mai mici, de parcă ar fi vorba de schimbat monede. Cred dimpotrivă că, în schimbul tuturor acestor lucruri, valoare are doar o singură monedă, și aceea e gândirea. Și cred că toate, când sunt preţuite astfel, când sunt cumpărate și vândute cu asemenea preț, cu cunoaștere deci, toate sunt cu adevărat ceea ce sunt: curaj și cumpătare și dreptate, într-un cuvânt, virtute autentică, fie că se adaugă, fie că lipsește plăceri sau temeri sau orice altceva de acest fel. Și, dimpotrivă, dacă toate acestea sunt despărțite de cunoaștere și sunt schimbate numai între ele, una pentru alta, atunci mă tem că nu sunt decât umbre jucate pe-un perete, iar o asemenea virtute vrednică numai de un sclav și neavând în ea nimic nici sănătos şi nici adevărat, în realitate, și cumpătarea și dreptatea și curajul reprezintă fără îndoială, fiecare, rezultatul unei purificări de toate acestea. Cât despre cunoașterea însăși, ea este, de bună seamă, un mijloc de purificare.”

„Să ne întoarcem la problematicul bun, ca să arătăm în ce poate consta el. [...] În medicină, ar putea fi sănătatea, în strategie - victoria, în artă - construcţia ca și în celelalte arte. [...] Totuși, trebuie să încercăm să lămurim aceasta mai bine, fiindcă scopurile sunt, fără îndoială, multiple şi câteva dintre ele nu sunt voite decât pentru alte scopuri; de exemplu: bogăţia, flautul şi, în general, instrumentul; apare atunci evident că nu sunt scopuri finale, în timp ce Bunul Suprem trebuie să fie un scop final și ceva perfect. [...] Prin scopul final, în sensul cel mai înalt, înțelegem pe acela care este pentru el însuşi şi nu este dorit niciodată în vederea altui lucru [...]. O asemenea natură nu pare însă, a aparține decât Fericirii. Noi o voim întotdeauna pentru ea însăşi, niciodată în vederea altui lucru, în timp ce onoarea, plăcerea, înţelegerea și orice altă virtute sunt dorite, desigur, și pentru ele însele [...], dar le dorim și în vederea fericirii [...]. Fericirea, din contră, nu este dorită de nimeni în vederea altor bunuri și, în general, nu este căutată de nimeni în alt scop. Fericirea trebuie înţeleasă, evident, ca o activitate care este de dorit pentru ea însăși și nu în vederea uneia dintre acelea care sunt de dorit numai ca mijloace. În fine, sunt încă de dorit activităţile prin care nu căutăm altceva decât însăşi acţiunea. Acţiunile virtuoase par să aibă, desigur, acest caracter. Fiindcă o acţiune frumoasă și în acord cu virtutea este de dorit pentru ea însăşi [...]. Fericirea nu constă, de aceea, în satisfacţie. Ea nu constă în joc sau glumă. Ar fi contradictoriu ca destinul nostru final să fie joc sau glumă și ca osteneala sau suferinţa unei vieţi întregi să aibă ca scop numai jocul. [...] Jocul este un fel de recreaţie și avem nevoie de recreaţie, pentru că nu putem lucra încontinuu. Dar recreaţia nu este un scop, fiindcă ea este numai în vederea activităţii. De aceea, viaţa fericită pare a fi o viaţă conformă virtuţii, aceasta este, însă, o viaţă de muncă serioasă și nu de jocuri vesele.”

„Departe, Doamne, departe de inima servului Tău, care se mărturiseşte Ţie, departe gândul de a mă socoti fericit când mă bucur de orice bucurie. Căci este o bucurie care nu se acordă nelegiuiţilor, ci acelora care Te cinstesc pentru dragostea Ta şi a căror bucurie ești Tu însuți. Și însăși viața fericită constă în faptul de a se bucura la Tine și din cauza Ta. [...] Așadar, nu este sigur că toți vor să fie fericiți, pentru că aceia care nu vor să se bucure de Tine, singura viață fericită, nu vor viața fericită. Sau toţi vor acest lucru, dar, fiindcă «trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului», ca să nu facă ceea ce vor, cad în ceea ce pot și sunt mulțumiți cu acest lucru, pentru că lucrul pe care nu-l pot săvârși nu-l doresc atât de mult cât este destul ca să-l poată face.

Căci eu îi întreb pe toți: Oare vor să se bucure mai mult de adevăr sau de minciună? Ei nu îndrăznesc să spună că vor să se bucure de adevăr, atât cât nu se îndoiesc să spună că vor să fie fericiți. În adevăr, viața fericită este bucuria de adevăr. Căci aceasta este bucuria de Tine, «Care ești adevărul», Dumnezeu, luminarea mea, salvarea feței mele, Dumnezeul meu. Această viață fericită toți o vor, această viață care, singură, este fericită toți o vor, bucuria de adevăr toți o vor. Am văzut mulți oameni care voiau să înșele pe alții, dar n-am văzut pe nimeni care să voiască să fie înşelat. Unde, deci, au cunoscut această viață fericită, dacă nu acolo unde au cunoscut chiar adevărul? Căci ei iubesc chiar adevărul, fiindcă nu vor să fie înşelați, şi, când iubesc viața fericită, căci nu este altceva decât bucuria de adevăr, în orice caz iubesc chiar adevărul şi nu l-ar iubi, dacă nu ar fi o oarecare cunoaştere a lui în memoria lor.

Aşadar, de ce se bucură de adevăr? De ce nu sunt fericiți? Pentru că sunt mai puternic ocupați cu acele lucruri care-i fac mai degrabă nefericiți, decât îi fac fericiți, acel lucru de care-şi amintesc slab. Și când este slabă lumina la oameni, să meargă, să meargă, Ca să nu-i cuprindă întunericul."

„Creştinismul a adus din nou în lumină valorile sufletului şi ale dragostei; adică valorile vieţii. Numai un cercetător superficial poate spune că creştinismul a umilit şi a exaltat moartea. Dimpotrivă, triumful vieţii este atât de categoric, în mesajul lui Christos, încât şi moartea este mântuită, şi ea este transfigurată prin speranţa celei de-a doua veniri. Moartea nu mai e acum definitivă. Ea nu mai e nimicire, evanescenţă, neant, ci un popas de odihnă înaintea Nemuririi. Sensul morţii e răsturnat. [...]. Simplitatea creştinismului este tocmai această răsturnare de valori; economia lumii este înlocuită printr-o economie spirituală, în care dreptul trece înaintea bogatului şi păcătosul pocăit, înaintea dreptului. Tot ce era umilit şi condamnat de către lumea veche este exaltat şi promovat de către creştinism. Şi această totală răsturnare de valori are un sens dinamic şi vital. Viaţa iese mai plenară, mai victorioasă din această revoluţie a valorilor. Iisus pătrunde în Moarte şi o învinge. Lumina despică întunericul şi-l risipeşte. Din această simplă confruntare de contrarii, reiese întreaga măreţie a Creştinismului. [...] Mesajul creştin se alimentează direct din marea dramă a existenţei umane. Lupta dintre viaţă şi moarte, dintre lumină şi întuneric – se găseşte intactă în mesajul creştin. De la Iisus încoace, nu se mai poate vorbi de un triumf definitiv al morţii, de o instaurare definitivă a întunericului. Moartea nu mai e destin; moartea ajunge, de acum, întâmplare, fapt. Oamenii mor ca să se odihnească înainte de marea beatitudine a nemuririi. Moartea e prefacere, palingeneză, drum nou – moartea poate fi orice, în afară de evanescenţa sau de lespedea mormântului antic.”

„Pentru a explica diferența dintre viața publică și cea particulară trebuie să revenim la un fapt menționat anterior: acela că moralitatea publică ar putea fi nederivabilă din cea privată, nu pentru că ele provin din surse diferite, ci pentru că fiecare dintre ele conține elemente derivate în mod separat dintr-o sursă comună. [...] Principala mea obiecție se referă la faptul că nivelul la care cinismul este acceptabil în viața publică (modul în care actorii publici ar putea fi obligați să-și mânjească mâinile) depinde de trăsăturile morale ale instituțiilor prin care se desfășoară acțiunea lor.

Două tipuri de preocupare determină conținutul moralei: grija pentru ceea ce se va întâmpla și preocuparea pentru ceea ce faci; în măsura în care principiile comportamentului sunt determinate de primul tip de preocupare, ele vor fi centrate pe rezultat sau consecvențialiste, cerându-ne să promovăm cele mai bune rezultate globale: în măsura în care suntem determinați de cel de-al doilea tip de preocupare,influența consecințelor va fi limitată de anumite restricții asupra mijloacelor folosite și, de asemenea, de o atenuare a obligației de a urmării întotdeauna cele mai bune rezultate. […]. Atunci când aplicăm aceeași concepție duală instituțiilor și activităților publice, rezultatele sunt diferite, din mai multe motive. Instituțiile publice nu sunt persoane și nu au vieți particulare și, de obicei, nici rolurile instituționale nu absorb în mod complet viețile ocupanților lor. Instituțiile publice sunt făcute să servească scopuri mai largi decât cele ale persoanelor particulare sau ale familiilor lor. Ele tind să realizeze interesele unor mase de oameni [...]. În plus, acțiunile publice sunt împărțite între mulți actori și subinstituții; există o diviziune a muncii atât în executarea, cât și în luarea deciziei. Toate acestea au ca rezultat un raport diferit între moralitatea rezultatelor și moralitatea acțiunilor. Aceste două tipuri de constrângeri morale sunt exprimate diferit în viața publică și ambele iau forme impersonale. Unele dintre aceste restricții asupra mijloacelor, restricții centrate pe agent, se vor aplica atât acțiunii publice, cât și celei private. Dar unele dintre ele vor fi mai slabe, permițând angajarea publică a metodelor coercitive, manipulative sau obstructive, care n-ar fi permise indivizilor. [...] Poate că cea mai importantă calitate centrată pe agent a moralității publice este obligația specială de a trata membrii populației în mod egal. [...]

În ceea ce privește rezultatele, moralitatea publică diferă de cea privată prin faptul că le acordă o mai mare importanță. Este o consecință a slăbirii anumitor constrângeri și permisiuni centrate pe acțiune [...].

Pe această cale destul de complexă, echilibrul dintre morala orientată spre rezultat și morala orientată spre acțiune va justifica înființarea instituțiilor publice ai căror angajați să poată face lucruri care n-ar fi acceptate în viața particulară. Unele dintre aceste deviații vor fi, evident, consecvențialiste; altele vor exprima într-un alt mod caracterul impersonal al moralității publice. Nu vor lipsi constrângerile centrate pe acțiune; vor mai exista restricții asupra mijloacelor, dar aceste restricții pot fi mai slabe în ceea ce privește rezultatele, decât sunt ele pentru indivizi.

S-ar putea spune, de asemenea, că aplicarea separată a acestor constrângeri fundamentale la instituțiile sociale și la comportamentul individual generează o diviziune morală a muncii între individ și societate, în care idealurile individuale și cele sociale sunt legate în mod inseparabil. Toleranța impersonală a moralității publice e făcută să ofere un motiv pentru care individualismul este acceptabil în moralitatea privată.”

„Cuvântul "eutanasie" s-a format având la origine două cuvinte din limba greacă - eu si thanatos – semnificând, ad literam, “o moarte bună”, [...]. Eutanasia poate avea trei forme: voluntară, nevoluntară şi involuntară. [...]

Eutanasia poate fi voluntară chiar și în cazul în care persoana nu mai este capabilă să îşi exprime dorința de a muri în momentul în care i se curmă viața. Se poate considera că o persoană şi-ar dori să moară dacă s-ar afla într-o situație în care, aflată într-o stare de suferință și boală incurabilă, în urma unui accident care i-a afectat în mod definitiv facultățile mintale, nu ar mai putea decide între viață și moarte. Dacă, în momentele de luciditate, persoana respectivă și-a exprimat dorința de a muri, dacă ar ajunge într-una din situațiile de mai sus, atunci se consideră că persoana care îi curmă viața în circumstanţele corespunzătoare acționează la cererea acesteia şi realizează un act de eutanasie voluntară.

Eutanasia este nevoluntară în cazul în care persoana a cărei viață este curmată nu poate alege între viață și moarte în mod independent de exemplu, pentru că suferă de o boală incurabilă sau este vorba despre un nou-născut cu handicap, sau din cauza unei boli sau a unui accident care au transformat o persoană aptă într-o persoană incapabilă definitiv, fără ca acea persoană să fi precizat anterior dacă ar accepta eutanasia în anumite condiții.

Eutanasia este involuntară în cazul în care este aplicată unei persoane care ar fi putut să îşi dea sau nu consimțământul, dar nu l-a dat - fie pentru că nu i s-a mai cerut, fie pentru că i s-a cerut, dar nu şi l-a dat, dorindu-și să trăiască. Deși cazurile clare de eutanasie involuntară sunt relativ rare (de exemplu, când A o împușcă pe B fără ca B să îşi fi dat consimțământul de a fi salvată din mâinile unui torţionar sadic), s-a afirmat că unele practici medicale acceptate (cum ar fi administrarea dozelor din ce în ce mai mari de calmante care duc la moartea pacientului sau neaprobarea opririi tratamentului care menține pacientul în viața) pot să conducă la eutanasie involuntară. [...]

Până acum, am definit “eutanasia“ într-un sens mai flexibil ca “moarte din compasiune", adică A provoacă moartea lui B, de dragul acestuia. Totuşi, există două modalități prin care A poate realiza acest lucru: A poate să îl omoare pe B administrându-i, de exemplu, o injecție letală: sau A îl poate lăsa pe B să moară prin încetarea tratamentului care îl menține în viață. Cazurile care se încadrează în prima categorie sunt numite cazuri de eutanasie “activă" sau “pozitivă", în timp ce acelea care sunt incluse în cea de-a doua categorie sunt considerate cazuri de eutanasie “pasivă" sau “negativă". Toate cele trei forme de eutanasie enumerate anterior - voluntară, nevoluntară şi involuntară pot să fie ori pasive, ori active.”